Dispraxia este o dificultate specifică de învăţare care constă în afectarea capacităţii creierului de a planifica şi urma secvenţe ale mişcărilor.

Se consideră că este legată de modul în care se dezvoltă creierul.

Caracteristici principale

Consecinţele dispraxiei sunt diverse şi ţin de abilităţile elevului de a acţiona acasă, la şcoală sau în

orice alt context social ; depind de gradul de gravitate a acesteia şi se manifestă pe următoarele paliere ale dezvoltării:

  • motricitatea grosieră (generală) : abilităţi sportive foarte reduse, stângăcie generalizată, echilibru precar, coordonare deficitară a părţilor corpului şi a mişcărilor, împiedicând astfel formarea unor deprinderi ca mersul pe bicicletă, înotul;

  • motricitatea fină : scrisul de mână este afectat adesea din cauza strângerii şi apăsării exagerate a creionului şi de incapacitatea de a controla traseul acestuia; uneori scrisul este ordonat, dar extrem de lent, reducând volumul sarcinilor pe care pot să-l realizeze într-un timp dat;

  • organizarea şi autoorganizarea activităţii: elevul dispraxic are nevoie de mult timp pentru a se îmbrăca şi a se organiza dimineaţa. Are dificultăţi în a-şi găsi lucrurile sau în a-şi aminti ce obiecte îi sunt necesare pentru o anumită activitate;

  • vorbirea şi limbajul : dispraxia poate fi asociată cu deficit şi dezordine a capacităţilor de vorbire expresivă, de aşezare a cuvintelor în propoziţii, de articulare corectă a unor sunete.

Bariere în calea învăţării

Dispraxia afectează progresul şcolar al elevilor, la diferite niveluri:

  • deficienţele scrisului influenţează atât ritmul cât şi calitatea temelor scrise;

  • dificultăţile de organizare şi autoorganizare se extind şi asupra gândirii şi planificării şi dezorganizează învăţarea; elevul dispraxic pare a avea multe informaţii,dar nu le poate organiza logic şi cu sens, de aceea temele scrise sunt mult sub nivelul aparentei lui abilităţi verbale;

  • atenţia deficitară este adeseori asociată cu dispraxia dar este greu de stabilit dacă sunt dificultăţi de concentrare sau este vorba de evitarea sarcinilor dificile;

  • frustrarea şi stima de sine scăzută generează izolare şi diminuarea motivaţiei şi interesului pentru învăţare;

  • imaturitatea afectivă însoţeşte de multe ori dispraxia şi se manifestă prin stângăcie şi infantilism în abordarea sarcinilor şcolare, dar şi în relaţiile cu profesorii şi colegii.

Strategii şi intervenţii utile

  • încurajarea eforturilor;
  • stimularea încrederii în sine şi a motivaţiei pentru învăţare;
  • adaptarea metodelor şi mijloacelor de predare-învăţare, evaluare:
    • asiguraţi-vă că cerinţele temelor sunt înţelese şi nu sunt foarte pretenţioase/ambiţioase;
    • stabiliţi-le puncte de sprijin şi paşi directori în activitatea independentă(idei principale, planuri de idei, scheme de lucru);
    • monitorizaţi-le scrisul; urmăriţi poziţia mâinii în timpul scrisului ,traseul şi presiunea literelor şi interveniţi cu exerciţii şi echipamente ajutătoare( gimnastica şi relaxarea degetelor,suporturi şi instrumente de scris care să asigure cursivitatea);
    • ajutaţi-i să-şi organizeze activitatea: să facă liste şi programări, succesiuni de evenimente, să întocmească orare;
    • evidenţiaţi şi recompensaţi cel mai mic progres, atrageţi-i în activităţi de grup şi în jocuri de învăţare;
    • încurajaţi sprijinul şi aprecierea din partea colegilor, găsiţi cele mai potrivite modalităţi de evaluare; evaluările orale dirijate sunt de preferat celor scrise;
    • exersaţi mişcări, operaţii, acţiuni , până la automatizarea lor; formaţi deprinderi şi utilizaţi-le în secvenţele noi de învăţare.