Sistemul este definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părţilor lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, aceasta este mai mult decât suma membrilor ei componenţi.

Adică, ceea ce contează în abordarea familiei este şi inter­acţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să menţină un anumit echilibru în interiorul acesteia. Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător) şi sisteme deschise (care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător).

După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, şcoală, alte instituţii etc.

Astfel, familiile pot fi:

  • mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu, familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după pro­priile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalităţi de funcţionare;
  • mai deschise, cele cu multe relaţii de prietenie, care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a con­cepţiilor prin observarea altor familii.

Pe de altă parte, cibernetica, ca ştiinţă care se ocupă de studiul mecanismelor de feed-back ale sistemelor cu autoreglare, a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de buclă de feed-back – mecanism prin care sistemul preia informaţia pentru a-şi regla starea, scopul final fiind echilibrul şi stabilitatea lui.

Familia foloseşte şi ea mecanisme de feed-back prin care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feed-back-ul poate fi de două feluri:

  • pozitiv – este mecanismul prin care informaţia semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze.
  • negativ – informaţia semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.

În cazul familiilor, mecanismele de feed-back pozitiv sunt repre­zentate de acţiunile pe care le întreprind, de exemplu, când copilul merge la grădiniţă sau la şcoală. În funcţie de reacţiile copilului şi caracteristicile grădiniţei sau şcolii, părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă: programul zilnic de muncă, timp liber, timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi extraşcolare etc. Tot un exemplu de feed-back pozitiv este şi fenomenul autoprofeţiei împlinite (pe care îl cunoaşteţi de la psihoterapie).

Mecanismele de feed-back negativ sunt pedepsirea, învinovăţirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greşite ale membrilor.

Structura sistemului familial

Salvador Minuchin este un psihiatru argentinian care a crescut într-o familie foarte numeroasă. Acest fapt a dus la o înţelegere foarte bună a contextului social şi familial în care funcţionează oamenii. Gândirea şi stilul de muncă au fost foarte mult influenţate de lucrul său în Israel cu familiile minoritare, cu familiile având venituri reduse din New York şi cu familiile pacienţilor psihosomatici. El a dezvoltat o abordare psihoterapeutică pentru familii extrem de cunoscutăşi uzitată în toată lumea. Abordarea sa a primit influenţe din partea concepţiilor lui Alfred Adler, Gregory Bateson şi Ortega y Gasset.

Salvador Minuchin defineşte structura familială ca fiind setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când şi cine cu cine se relaţionează.

Pattern-urile tranzacţionale pot fi verbale sau nonverbale, cu­noscute sau necunoscute.

Dar funcţia lor este de a regla comportamentul membrilor familiei.

În felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacţiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcţionare ale respectivei familii.

Aceste pattern-uri sunt menţinute prin două tipuri de constrângeri:

  • Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează orga­nizarea familiei. De exemplu, există în cadrul familiei o ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor (copiii nu au aceleaşi niveluri de autoritate ca părinţii, iar aceştia din urmă au nevoie de o interdependenţă pentru a acţiona ca o echipă).
  • Unul idiosincratic, referitor la expectaţiile reciproce ale unor membri particulari ai familiei. Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei şi, de regulă, apar în mici evenimente zilnice. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea şi întă­rirea acestor aşteptări.

Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexi­bilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se şi adapteze atunci când circumstanţele o cer, pentru a-şi putea menţine integralitatea şi funcţionalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale.

Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu: mamă-copil, soţ-soţie). Ele se pot forma după criterii, precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese, funcţii.

Cele mai importante şi mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:

  • . Subsistemul adulţilor – uneori, acesta este denumit şi subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor. Ro­lul preponderent este acela de a modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să „ofere” fără a considera că prin aceasta „pierde” ceva; cu alte cuvinte, ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună. Dificultăţile de relaţionare pot apărea, de exemplu, atunci când unul dintre soţi insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg. Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale.

El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte inactive pânăatunci.

Subsistemul marital are nevoie şi de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, mai ales în situaţia cuplurilor cu copii, pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional.

  • Subsistemul parental – apare atunci când se naşte primul copil şi, de regulă, cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. Acum, apar de multe ori dificultăţi, deoarece adultul devine, în acelaşi timp, partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar şi părinte pentru copil şi, nu întotdeauna, aceste două tipuri de funcţii sunt eficient întrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influenţă exterioară asupra copilului sau modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra acestui subsistem, chiar şi asupra celui marital.
  • Subsistemul fratilor – include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem, copiii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, şi de multe ori acestea devin semni­ficative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii, există o diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă acţionând în aria securităţii, îngrijirii şi a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele şi contractele cu mediul extrafamilial.

Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar în acelaşi timp flexibile, pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acestea. Graniţele reprezintă un concept fundamental al orientării structu­raliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă şi cum. Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcţii specifice şi anumite cerinţe de la membrii săi; dezvoltarea abilităţilor interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertăţii subsistemului respectiv faţă de celelalte.

Natura graniţelor va avea un puternic impact asupra funcţionării fiecărui subsistem, dar şi al familiei ca întreg.

Minuchin descrie trei tipuri de graniţe, care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze:

  • Graniţele rigide sunt cele care permit o interacţiune şi o comu­nicare minimală între subsisteme (Indivizii pot fi izolaţi sau forţaţi să acţioneze autonom). Ele permit membrilor maximum de independenţă şi o interacţiune minimă cu ceilalţi membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei.

  • Graniţe clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid şi difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei.

  • Graniţe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimidate minima şi o interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influenţaţi unul de celălalt. În alţi termeni, relaţiile dintre membrii sunt suprapuse.